In fata asediului, fragedul designer a procedat ca orice fata de 20 de ani: s-a ascuns la toaleta - singurul loc neocupat de paparazzi - pana la terminarea show-ului.  Iar acestia au trebuit sa se multumeasca doar cu reactiile fericitilor parinti, precum si cu figurile stupefiate ale profesorilor.  Fata de tot ceea ce Saint Martin a dat modei, designeri „grei" dispusi oricand sa filozofeze prin haine, Stella facea o nota distincta.  Cu toate taieturile savante impuse de catre comisie, hainele pastrau ceva din simplitatea „dealului" pe care crescuse.  „A spune mult apeland la putin" era expresia care se repeta obsesiv in mapa de prezentare a colectiei.

Succesul colectiei, bine sustinut de presa care mai gasise un subiect bun de speculat, o determina pe Stella sa-si deschida propriul atelier si sa-si asume rolul de persoana publica.  „Nu poti fugi la nesfarsit si nici nu trebuie sa te exilezi.  De ce sa-mi schimb numele ca sa pot trai in liniste?"  Afacerea, destul de modesta, atrage, in primul rand, manechinele innebunite dupa combinatiile de pantaloni cu taietura masculina si tricouri cu sloganuri din cele mai trasnite.  Ele descopereau o moda purtabila, aflata undeva la granita dintre pret-a-porter si couture.  Chiar si Madonna, barometrul umblator al modei internationale, incepe sa-si faca cumparaturile din micul atelier al Stellei.

Fie ca este vorba despre staruri sau clienti obisnuiti, domnisoara designer ii intimpina pe toti la fel: intr-un T-shirt alb jeans, fara machiaj, vesela si intotdeauna binedispusa.  O simplitate care ii cucerea mai ales pe cei care mai aveau la activ intalniri si cu alti designeri, cum a fost si cazul lui Mounir Mouffariage, presedintele firmei Chloe, iremediabil vrajit de farmecul de pustoaica al Stellei si, bineinteles, de mapa ei de schite.  Prima reactie a domnisoarei Cartney a fost sa refuze postul oferit cu generozitate de francez chiar de la prima intalnire cu ea. 

Designer pentru Chloe... Distanta dintre munca pe care o facea in atelierul de la Londra si functia care i se propunea la Paris era cam cat cea dintre un designer roman si Versace.  Adica plus infinit.  Fara sa mai luam in calcul ca postul de Art Director pentru Chloe era ocupat de catre Martine Sitbon, o adevarata legenda a modei secolului al XX-lea.  O alegere destul de dificila.  De ce Stella a spus DA, pana la urma, charismaticului om de afaceri francez ramane un mister pe care numai ea si directorii concernului Vendome il cunosc.  Stella parea sa nu mai aiba nevoie de nimic, iar transferul la Chloe ar fi declansat ceea ce ea ura cel mai mult - o alta furtuna mediatica echivalenta cu cea de la lansare. in mod sigur nu a fost vorba despre bani, faima sau recunoastere.  Toate acestea existau deja.

 

Poate a fost dragostea marturisita in diverse ocazii a Stellei pentru „Orasul luminilor".  Poate a fost doar o provocare pentru ea.  Poate.  Oricum, presa a vuit.  Din nou s-a pus pe tapet numele McCartney.  „Fiica lui Paul, noul designer pentru Chloe", titra sangeriu presa de pretutindeni, uitand ca atunci cand un concern isi schimba designerul mizeaza  mai intai pe talentul lui si doar atunci cand este cazul si pe numele lui.

 
Stella se muta in 1983 cu bagaje si prietene la Paris si incepe sa  lucreze pentru Chloe, eliminand inca din prima zi de munca de la Chloe toate accentele evident masculine  introduse de catre Sitbon.  „Feminitatea nu inseamna agresiune" este inca scris cu markerul de catre Stella pe usa atelierului din Paris.  Feminitatea este data de taieturi, de transparente, de ceea ce nu se vede si este doar abil sugerat.  Iar aceasta era spiritul Chloe. Feminitate dusa la paroxism.  Dar nu era nimic nou, tot pe feminitate a mizat si Karl Lagerfeld, cel care a desenat 80 de colectii pentru Chloe pana cand a fost inlocuit cu Martine Sitbon.  Atunci Stella a ales o cale de mijloc, dand nastere unei mode hibrid, un amestec intre subtilitatea franceza si agresivitatea britanica.  Un rendez-vous ipotetic intre doua lumi aparent diferite, demonstrand ce inseamna pana la urma celebrul Canal care uneste cele doua tari.   

Cronicarilor care au asistat la prezentarea primei sale colectii pariziene, desfasurata la Opera Garnier, le-a fost administrata o adevarata lectie de moda despre simplitate si chic britanic.  Despre fascinantul peisaj al strazii londoneze. Despre adolescentele englezoaice, imbracate cu jeans brodati si tricouri taiate in dreptul sanilor si parul bine spalat si lasat liber.

  

  

 

O intreaga civilizatie a defilat pe podiumul ingust plasat in mijlocul Operei, in fata unor oameni pentru care Londra pana atunci insemnase doar Old Bond Street, Harrod's si Park Lane.  Din cand in cand, Stella a introdus, ca un accent, cate o palarie cu boruri largi, ochelari de soare a Ia King Elvis, botine inalte ... pe scurt, toate armele seductiei feminine franceze.  „Mama purta hainele acestea in anii '70 si imi placeau mult."  Succesul a fost imediat si fulminant.  Vanzarile casei au crescut de cinci ori, demonstrand si ultimilor francezi carcotasi ca adevarata Chloe franceza e englezoaica Stella.  O Chloe care cunoaste ce inseamna munca adevarata si pentru care creatia se traduce in 10 ore zilnice de munca, sapte zile pe saptamana.

 

Viata mondena aproape lipseste din formula Stella McCartney.  „Are tatal meu destula si pentru mine."  Tatal McCartney, adica cel abordat de catre un gazetar britanic la gala Premiilor ELLE cu antologica fraza: „Dumneavostra imi pareti foarte cunoscut. Sunteti tatal Stellei McCartney, nu este asa?"  Aceasta sa fie, totusi, explicatia mutarii Stellei la Chloe?  Probabil, cu toate ca „pentru a demonstra ceva nu trebuie sa recurgi la extreme".  „Daca vrei, poti.  Poti sa fii Stella McCartney si nu Stella, fiica lui Paul McCartney."  Presa a luat act de declaratia, sa recunoastem, incendiara, a, aparent, fragilei englezoaice si a inceput sa o alinte „Stella-creatoarea-rochiei-de-mireasa-a-Madonnei", „Stella-cea-simpla", „Simfonia rock a modei franceze" sau, pur si simplu, Stella.