Un stil de viata considerat de unii anormal, de altii odios, iar de Westwood plictisitor. Intotdeauna a vrut mai mult de la viata si pentru asta nu a pregetat sa se urce pe bicicleta si sa se duca sa faca greva in fata la Buckingham Palace, daca asta trebuia ... Inca de mica a fost plictisita de regulile „inventate de oameni ca sa aiba ce injura cand se izbesc, tot ei, de ele". Chiar si alfabetul buchisit in clasele primare era tot o regula care trebuia neaparat incalcata. „Toate literele erau la fel, asa ca am inceput sa le mai schimb pe ici, pe colo", spre disperarea profesorilor care nu intelegeau ce are eleva Vivienne Isabel Swire cu sistemul de invatamant britanic. Ca_, intr-adevar, avea ceva, s-a observat cel mai bine la varsta de 14 ani, cand a descins la scoala cu tocuri, fusta stramta si o bluza sexy, deschisa aproape la toti nasturii. Siderati, profesorii au invitat-o sa dispara urgent atat din clasa, cat si din scoala, prezicandu-i o cariera de succes ca prostituata de mana a doua la periferia Londrei. Premonitie, as putea spune, cata vreme o parte dintre urarile lor de bine chiar s-au implinit.

La dorinta parintilor, intreaga familie se muta (surpriza!) chiar la periferia Londrei, printre bordeluri clandestine si pub-uri pline de artisti neintelesi. Ei sunt si primii prieteni ai lui Vivienne, care, bulversati de asa o aparitie neobisnuita, o sfatuiesc sa urmeze Harrow Art School.

Alta scoala, aceleasi reguli. Vivienne rezista doar trei luni pana il intalneste pe Derek Westwood. „Nu l-am iubit niciodata. Dar era atat de dragut ca mi-a fost mila sa-i refuz cererea in casatorie" impreuna se muta intr-un bloc muncitoresc, unde se va naste si primul copil al lui Vivienne, Ben. Westwood avea doar 22 de ani, doua scoli neterminate si nici un scop in viata. Avea de ales intre urarile profesorilor din scoala generala sau dulcea profesie de casnica.

 
In fata putinelor variante pe care se parea ca le are in viata, Vivienne s-a asezat la masina de cusut si a facut o camasa. Atat. Ceva plutea in aer ... dar Vivienne nu se gandea deloc ca ar putea fi vorba despre moda. Pentru ea hainele aveau doar doua scopuri: sa tina de cald sau sa scoata oamenii din sarite.

In 1965, camasa facuta de ea il scoate din sarite pe Malcom McLaren, fost impresar al New York Dolls si agent al celebrului grup Sex Pistols - un englez desirat, cu fata lunga, privire vicleana si parul intotdeauna zburlit. El a fost primul care a vazut in Westwood mai mult decat adolescenta-femeie, viitoare casnica de succes. Pentru el, Vivienne si-a parasit sotul, si-a pus baiatul si cele doua rochii in cosul instalat pe bicicleta si s-a mutat in centrul Londrei.

Cinci ani de zile se „distreaza" impreuna, dand nastere unui curent care va zgudui conservatoarea societate britanica din temelii: punk-ul. Stilul lor „destructivist" de a se imbraca este copiat de toti „tinerii furiosi" ai Londrei.

Westwood isi taie parul scurt si il vopseste ca o flacara, iar noua ei tunsoare este preluata, mai tarziu,  de catre David Bowie.  Malcom vede in toata aceasta nebunie o fabuloasa sursa de castig si o convinge pe Vivienne sa faca copii dupa hainele ei.  Vivienne vede in schimb in propunerea lui Malcom o noua sansa de a da cu tifla regulilor societatii britanice. Astfel ia nastere primul magazin care vindea haine „create" de Westwood. De fapt, un loc in care cei doi depozitau tot ceea ce gaseau interesant prin flea-mar-ket-urile Londrei si pe care Vivienne isi exersa slabele talente de croitoreasa. Un lucru este sigur: sigla magazinului se schimba mai repede decat marfa din magazin. De la „Let it rock...", el a trecut, succesiv, prin „Too Fast to Live, Too Young to Die", „Rockers", „Sex" si „World's End". Aproape toate siglele aveau ceva in comun: ideea de „apoca-lipsa", exact ca si relatia dintre cei doi „artisti". In 1981 Vivienne il bate pe Malcom in mijlocul strazii dupa care trece cu bicicleta peste el.

„El este singurul barbat care a contat cu adevarat pentru mine", declara ea acum. In fine, nu chiar singurul. Batausa punkista care nu se sfia sa urineze, in semn de protest, in fata Scotland Yard-ului, il cunoaste dupa doar doua luni de „abstinenta" pe Carlo D'Amario. Carlo avea exact ceea ce ii lipsea lui Malcolm: „rasa" si cultura. El preia intreaga afacere si o aboneaza pe Westwood la o biblioteca, fortand-o sa recupereze tot ceea ce a pierdut pana atunci.

Pentru a doua oara in viata ei, Westwood descopera ca cineva este mai puternic decat ea si ca o poate domina cu usurinta. Astfel capata incredere in Carlo si incepe sa studieze in special istoria artei si muzica clasica. Hainele pe care incepe sa le realizeze, par sa nu mai semene deloc cu cele vandute pana atunci in magazinul din King's Road. Desigur, ele continua sa fie speciale si create pe aceeasi idee de „antiestablishment". Dar putem vorbi deja de haine de designer: hainele in care poti sa descoperi atat ideea cat si artistul. Nici urma de rafinament, doar aceleasi idei socante prezentate intr-o noua forma, elevata. Blugii rupti sunt inlocuiti de kilt-uri, fustele din ace de siguranta sunt realizate acum din lana scotiana tricotata manual, iar tricourile nu mai sunt gaurite ci imprimate.

 
Afacerea celor doi nu a mers deloc stralucit, in ciuda aprecierii, din ce in ce mai mare, a lui Westwood ca designer.  In 1982 ea lanseaza colectia „Pirate" la Olympia, iar in 1983 era deja cunoscuta in Paris ca fiind primul designer britanic, dupa Mary Quant, care a prezentat o colectie in „Orasul luminilor". Moda pe care ea o propunea avea un defect: era „prea Westwood". Un stil prea singular intr-o moda dominata de tendinte generale urmate cu sfintenie de toti designerii lumii. In mod paradoxal, cu cat numele ei devenea mai cunoscut si mai apreciat, cu atat ea era mai saraca, trecand, aproape inconstient, pe langa cateva posibile falimente zguduitoare.

Anul 1990 o gaseste in acelasi apartament oferit la un sfert de pret de catre Municipalitatea Londrei, singura si dezorientata. Pentru a putea continua afacerea accepta sa predea moda la Berlin si, de acolo, se intoarce mult mai linistita si cu un nou sot la brat. Andreas Kronthaler, student de geniu, avea doar 25 de ani cand a intalnit-o pe Vivienne. Ea... 51. El – bisexual, iar ea - aproape falita. Sub influenta lui, Vivienne invata ca regulile nu trebuie neaparat contracarate, ele pot fi foarte

usor ocolite. Si, cum avea probleme doar cu „chingile" prezentului, se reintoarce la moda trecutului pe care brodeaza, cu panglici de satin si perle, aceleasi idei naucitoare despre „femeia Westwood". Un discurs din zeci de metri de dantela despre sex, lupta si violenta. In magazinul din Londra instaleaza pe acelasi perete o fotografie autoportret - facuta imediat dupa un orgasm oferit cu generozitate de catre Andreas - alaturi de prima ei pereche de chilotei adolescentini. No comments.

De data aceasta intreaga lume britanica reactioneaza prompt si la unison in fata „gestului incalificabil". Dar suntem in anii '90, iar boicotul o transforma pe Vivienne intr-o regina neincoronata a tuturor femeilor lumii care isi strigau dreptul la independenta si sex, cocotate pe pantofii cu platforma creati de catre designeri special pentru a te face cu „un cap mai mare decat altii". Magazinul se umple pana la refuz cu japonezi care cumpara instantaneu tot ce este adus direct din atelierul aflat deasupra lui. Vogue-ul italian ii dedica numere intregi, iar americanii o transforma in subiect pentru cursurile de feminism.

In fata atitudinii generale, Regina Eli-sabeta a Marii Britanii decide sa-i acorde „Ordinul Imperiului Britanic" pentru (sic!) „Servicii aduse modei". Vivienne se duce sa-si ridice decoratia imbracata intr-o rochie transparenta si fara nimic pe dedesubt...

In lumea modei prezentului, Vivienne isi ocupa locul ei distinct: o femeie care a facut tot ceea ce a dorit, nestiind, in mod paradoxal ce vrea exact sa faca. De fapt, nici macar moda, asa cum o percepem noi, nu a facut. Viata si creatia ei au fost o continua lupta cu regulile. Iar hainele au fost, initial, un simplu debuseu pentru refularile ei, de orice natura. Acum ele au devenit, ca si Vivienne Westwood, obiect de cult.